joi, 1 octombrie 2009

Cand suntem?

“Timp de milenii n-am fost decat muritori; iata-ne, in sfarsit, promovati la rangul de muribunzi.” -  Emil Cioran

Dan Puric se intreaba: „Cine suntem?”. Sunt absolut fascinat de aparitia acestui crestin autentic, de incercarea lui de a revitaliza constiinta neamului romanesc. Incearca sa ne faca sa simtim din nou, sa ne regasim radacinile, identitatea. Daca as incerca sa identific un roman aflat in viata, caruia sa-i acord increderea si aprecierea mea, el ar fi prima optiune. Sunt convins ca sunt multi altii in jurul meu care ar merita sa primeasca un gand bun, insa Dan Puric ramane special pentru mine.

Imi place sa cred ca stiu cine sunt, am pretentia ca am reusit, pana la 30 de ani, sa-mi dau seama de unde vin si unde ma situez pe lumea asta. Stiu ce admir, ce respect mai mult, am reusit sa-mi stabilesc un sistem de valori. Am insa si rataciri... nu functionez constant: am caderi, slabiciuni, indoieli. Nu reusesc, oricat m-as stradui, sa vad vreo luminita la capatul tunelului. Sunt afectat de mizeria din jur, care rezoneaza cu intunericul din mine si uneori ma abat de la calea cea dreapta. E greu...
Am constatat ca numai noaptea reusesc sa fiu eu. Noaptea nu sunt tentatii, invidii, larma asta infernala a orasului, noaptea nu interferez cu nimeni. Noaptea sunt numai eu, gandurile mele, lecturile mele, secretele mele. Sunt curat. Si gandurile parca-mi plac mai mult, ma mangaie prezenta lor si ma linisteste...
Orasul vibreaza sub mine. Ma uit pe geam si-l vad frematand, in miez de noapte. Il pot simti la propriu, intrucat podeaua mea de lemn se misca la trecerea fiecarei motorete ce bazaie nervoasa pe bulevard. Am stat 10 luni fara jaluzele, fara perdele chiar. Acum am jaluzele, sunt protejat. Cascand gura pe geam, constat ca in loc sa ma protejeze de privirile indiscrete, jaluzele m-au indepartat de lumea de afara. Inainte, era extrem de firesc gestul de a arunca o privire pe strada sau vizavi, la ferestrele luminate si animate. Stiam multe lucruri despre cei de peste drum, acum... sunt complet rupt, n-am mai facut asta de mult. Sper sa fie bine, sanatosi... si imi cer iertare, pe aceasta cale, ca nu mai sunt aproape de ei. Pur si simplu nu mai pot sa-i vad.
Cred ca sunt multe lucruri in vietile noastre care joaca rol de jaulzele. Ne ascundem permanent de ceilalti, dar mai ales de noi insine. Tot ceea ce tine de demnitatea umana, de iubire, de respect si echilibru, este terfelit si distrus in Romania in care traiesc eu azi. A cui o fi tara asta? A mea nu e... In rarele momente in care reusesc sa fiu eu, sunt nevoit sa traiesc intr-o lume virtuala, sa creez propria-mi Romanie in care sa pot trai, o tara „mandra, ca soarele sfant de pe cer”. Fiind martor al unui astfel de moment, mai in gluma, mai in serios, prietenu’ Spig comenteaza: „Acum inteleg de ce te izolezi!”. Omul are dreptate! Realmente nu-mi pot permite sa fiu eu insumi... Asta ar insemna sa fac greva foamei in fata Guvernului, sa mor impuscat de SPP sau sa ma internez la nebuni... Hm... recitind, nu suna chiar atat de rau. Am nevoie de multe protectii pentru a ma apara de cel ce sunt cu adevarat.
Iata un cantec cum nu mai exista azi... versurile sunt mai jos:

Youtube: “Corul Bărbătesc din Finteuşul Mare - Ardealul” 

Dac-am plecat Ardealule din tine,
Nu–i vina noastra, iarasi vom veni.
N-am fost învinsi si nu vom fi nici mâine,
Când ceasul biruintei va sosi.

Refren:

Aveam o tara scumpa si mândra,
Aveam si iarasi vom avea.
Dusmanul care astazi râde,
Va tremura privind la ea.

Noi te iubim ca tu ai fost al nostru,
Si viata pentru tine ne-am fi dat,
Dar prin Dictatul rusinos si monstru,
Hortistii-au reusit de te-au furat.

De-aici din departari, privim spre tine,
Si plangem jalnic chinul tau amar,
Cand stim ca fratii cei ramasi in tine,
Sunt torturati de un popor barbar.

Te vom lua ca tu esti doar al nostru,
Lasat pe veci de daci si de romani.
Dar mostenit de la stramosii nostri,
Si nimanui nu te-om lasa in dar.

Vom trece iar pe vechea frontiera,
Dreptatea noastra e stapana-acum.
Prin vijelii si foc de mitraliera,
Armata noastra isi va face drum.

Credinta-n tara si mereu ’nainte,
Sa cucerim ce-avem de cucerit.
Ardealul nostru e o tara scumpa,
Salaj, Bihor si Clujule iubit!

Aceasta este o mostra din Romania care era odata. Romania Mare, imperfecta, e adevarat, dar o tara care ar fi putut sa creasca frumos. Asa simt eu. Cum sa explic lucrurile astea, cum sa ma descurc? Ce sa fac cu ele in viata de zi cu zi, cum sa le exprim, sau, mai bine spus, unde sa le ingrop? Sunt trist si mi-e rusine ca nu pot sa traiesc in tara mea.
 
Cat reusim sa fim noi insine din totalul zilelor ce ne sunt lasate de bunul Dumnezeu? In ce masura suntem dresati de societate contrar fiintei noastre? Cat de des suntem prea lasi sa spunem ce gandim si simtim? De cate ori renuntam, de sila sau de lene sa facem ceea ce trebuie? Am avut vreodata indoieli in ceea ce priveste calea de urmat, sau doar ne-am prefacut ca suntem buni? Ce ramane dincolo de falsul din noi? Mai avem timp sa existam? Mai stim cum este sa fim noi insine? Oare nu am disparut, candva... demult, macinati de minciuna si prefacatorie?... Sa ne odihneasca Dumnezeu!

4 comentarii:

  1. mmmm, miroase a calm, lemn trosnind in soba si mere coapte in cuptor.. totul la lumina lumanarii si la adapostul gandului bun si al inimii usoare. Acest Alin e total diferit de cel de acum un an jumate... imi place mai mult cel de acum :D

    RăspundețiȘtergere
  2. BRAVO!!
    Se pare ca trairile interioare nu mai pot continua sa traiasca impreuna, ies la rampa si spun lucrurilor pe nume si bine fac. Pare a fi un raspuns la intrebarea: Care e scopul nostru pe lumea asta? Sa ne aruncam in lupta? Sau sa ne ascundem in spatele jaluzelelor?
    :)

    RăspundețiȘtergere
  3. La treaba cu Dan Puric - un creştin autentic... am mari îndoieli.
    Salutări de la Braşov.:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Mie imi place mult ce si cum zice Dan Puric. Am receptionat salutarile. :)

    RăspundețiȘtergere