miercuri, 23 mai 2012

Destin


Cât e destin şi cât scriu eu
Din versul vieţii mele?
Privesc în sus şi-mi este greu,
Nu pot citi în stele.

Gândul meu zboară ne-ncetat,
Purtător de vis şi dor,
Sori fierbinţi se sting treptat,
Eu trăiesc şi-atunci când mor.

Ridic regi, clădesc palate,
Totul este cum voiesc,
Din peniţă se nasc toate,
Scrisu-i har dumnezeiesc.

Lumi întregi îşi trăiesc soarta
Mii destine se-mpletesc,
Eu dau legi şi le scriu harta,
Ei visează ce-eu şoptesc.

Se nasc, mor, trăiesc aievea,
Chiar mă roagă să-i ascult,
Eu m-aplec şi le fac vrerea,
Ii iubesc atat de mult...

Durerea mea naşte războaie,
Lacrimi curg din ochi pustii,
Gânduri negre sunt văpaie,
Oameni strig-arzând de vii.

Când eu iubesc, sunt fericiti,
Căci uit atunci de mine.
De cele rele sunt păziţi,
Binele naşte bine.

Gândesc ades la viaţa mea
Cum suie şi coboară,
Mă-ntreb curios de nu cumva,
Versu-mi e rimă goală.

Poate, la fel, sunt stăpânit,
Viaţa e o visare
Şi sunt doar gand de zeu smintit.
Eu, cine sunt eu, oare?

Trăiesc? Exist cu-adevărat,
De nimic nu sunt sigur…
Sufletul nu-mi e pur, curat,
Să aflu asta singur.

Aş vrea să crăpi, stăpân mizer
Tot ce-ai vrut, să văd acum!
Să ştiu de-i scris când am să pier,
Să rescriu visul şi-al meu drum.

duminică, 11 martie 2012

Descântec de iarnă

E cald afar’, vreme de toamnă,

Trist ţi-e norocul.

Nici iarna vrea, frumoasă doamnă,

Să-ngheţe totul.


Căci trist, de-ngheaţă tot acum,

Rămâne pe vecie.

Norocul să ţi-l schimbi în bun,

Ea speră să-ţi dea ţie.


Roagă-te, dar, făptură blândă,

Îngheţul va să vie!

Şi nu voi să te ştiu plăpândă

Şi singură-n pustie.


Lumea să se oprească-n loc,

Tu tristă să te plimbi,

Iarna să nu vină deloc,

Norocul să ţi-l schimbi...

duminică, 12 februarie 2012

Simţire


Între ce eşti tu şi ce spui,
E-o prăpastie în neguri,
Căci o simţi, dar n-o vezi toată,
Te apropii-ncet şi tremuri...

O femeie cu-aşa minte,
Cu simţire-aşa bogată,
Cum să steie deoparte,
Lumea să n-o vadă toată?

Dansu-i muzica ce-o vezi,
Sunetu-ntrupat în tine.
Tre’ să simţi, doar dacă-ţi mişti
Trupul şi atât, nu-i bine!

Spui că te deschizi mai greu,
Dară dansul te trădează:
I te dai lui făr-oprelişti,
Iară mie... nu contează.

Cred că simţi mai mult decât
Vrei să-ţi recunoşti “păcatul”,
Şi că sufletul ţi-e prins,
Agăţat, în timp, de-un altul.

duminică, 29 ianuarie 2012

Tu fugi

Ai fugit iar, lumea ne desparte,

Tumultul ei, vârtejul ăsta iute,

Potop de griji şi gânduri multe,

Te duc departe.


Rămâne scrisul, el ne uneşte,

Căci dincolo de ce văd cei din jur,

Versul dă viaţă gândului cel pur,

Speranţa creşte.


Mi te imaginez, dulce minune,

Luceafăr strălucind, tu urci treptat,

Iar eu ramân aicea jos, îngrijorat,

Singur pe lume.

vineri, 27 ianuarie 2012

Strigăt


De ce trăim de-a valma toţi,
Urâti, frumoşi, strânşi laolaltă?
Ne-mpingem unii-n alţii furioşi,
Înghesuiţi ca peştii într-o baltă.
Fiece mormoloc e un rechin,
Ce nu răspunde nici în faţa sorţii,
Peşti cică plămădiţi din aur viu,
Căzând apoi strapunşi de gheara morţii.

Nu-i chip să vezi un înţeles
În lumea asta mare, multă,
Unu-i sărac, deşi isteţ,
Altu-i bogat, dar mintea-i scurtă.
Ce sens să vezi, când eşti condus
De creaturi ciudate, fără cuget,
Când viaţa ţi-e dictată de-un pagân,
Cu ochi încrucişaţi în rânjet?

Lumină de la Soare-avem la fel,
Dar noi vedem exact ca orbii...
Urcăm pe hoituri tot mai sus,
Hrănindu-i pe Satan şi corbii.
Nu învăţăm din ce-am greşit,
Cu sânge-au scris ai noştri buni istorii,
Şi ne izbim cu capul sec de sus,
Căci nu vrem să citim a lor memorii.

Şi-n timp ce ne mâncăm pe noi,
Smintiţi, fără de judecată,
Străinii vin şi, liniştiţi,
Împart iubita ţară la bucată.
Căci nu mai e nimic al nost’,
Nici plaiul, dar nici cerul,
În însăşi ţara noastră prizonieri,
Prostia noastră-i temnicerul.

Tot vreau să cred că ne-om trezi,
Acei ce de istorie părem uitaţi,
Şi-om umple plaiul nostru strămoşesc,
Cu sfinţi şi cu martiri curaţi.
Căci doar cu sânge mai putem spăla
Ruşinea ultimelor zeci de ani,
Când am tăcut, lasându-ne furaţi
Şi călcaţi în picioare de tirani.

De ce trăim pe-această lume
Şi facem umbră-ntunecând pământul,
Vieţi mici, rotindu-ne în cercuri,
Iar la sfârşit, umplând mormântul?
Oare nu ca s-o facem demni,
Stând drepţi în calea vijeliei?
Nici bunul Dumnezeu nu ne-ar ierta,
De n-om spăla onoarea României!