Strigăt

De ce trăim de-a valma toţi,

Urâti, frumoşi, strânşi laolaltă?

Ne-mpingem unii-n alţii furioşi,

Înghesuiţi ca peştii într-o baltă.

Fiece mormoloc e un rechin,

Ce nu răspunde nici în faţa sorţii,

Peşti cică plămădiţi din aur viu,

Căzând apoi strapunşi de gheara morţii.

Nu-i chip să vezi un înţeles

În lumea asta mare, multă,

Unu-i sărac, deşi isteţ,

Altu-i bogat, dar mintea-i scurtă.

Ce sens să vezi, când eşti condus

De creaturi ciudate, fără cuget,

Când viaţa ţi-e dictată de-un pagân,

Cu ochi încrucişaţi în rânjet?

Lumină de la Soare-avem la fel,

Dar noi vedem exact ca orbii...

Urcăm pe hoituri tot mai sus,

Hrănindu-i pe Satan şi corbii.

Nu învăţăm din ce-am greşit,

Cu sânge-au scris ai noştri buni istorii,

Şi ne izbim cu capul sec de sus,

Căci nu vrem să citim a lor memorii.

Şi-n timp ce ne mâncăm pe noi,

Smintiţi, fără de judecată,

Străinii vin şi, liniştiţi,

Împart iubita ţară la bucată.

Căci nu mai e nimic al nost’,

Nici plaiul, dar nici cerul,

În însăşi ţara noastră prizonieri,

Prostia noastră-i temnicerul.

Tot vreau să cred că ne-om trezi,

Acei ce de istorie părem uitaţi,

Şi-om umple plaiul nostru strămoşesc,

Cu sfinţi şi cu martiri curaţi.

Căci doar cu sânge mai putem spăla

Ruşinea ultimelor zeci de ani,

Când am tăcut, lasându-ne furaţi

Şi călcaţi în picioare de tirani.

De ce trăim pe-această lume

Şi facem umbră-ntunecând pământul,

Vieţi mici, rotindu-ne în cercuri,

Iar la sfârşit, umplând mormântul?

Oare nu ca s-o facem demni,
Stând drepţi în calea vijeliei?

Nici bunul Dumnezeu nu ne-ar ierta,

De n-om spăla onoarea României!