Speranţă

Nu eşti aici. Sau cel puţin nu cred…

Aş fi simţit a ta fiinţă blândă,

Căci doar gândind la tine, sufletul îmi cântă

Şi capul rău mi-l pierd.

De mii de ori ai fost insă aici, copil nebun,

Cu vorba ta puţină, măsurată,

Lumea mea mică preschimbând-o toată,

Făcându-mă mai bun.

Zâmbindu-mi tristă, mi-ai spus ce te doare,

De ce nu creşti, că sufletul tău pur

Nu poate exista de nu-i lumină-n jur,

Precum o floare.

Nu mai văzusem inimă aşa curată

La niciun om, toţi suflete pustii.

Iar tu, Lumină, m-ai făcut să-nvii,

Să sper de-odată!

Am prins puteri de nu credeam că sunt

Pe lume oameni ca să duc-atâta, poate zei,

Şi-apoi, zâmbind, credeam că-s peste ei,

Că pot mai mult!

Mi-ai spus de el că-i un copil mai mare.

Simpluţ, prostuţ, te-a cucerit întâmplător.

Acum eşti liniştită lânga el. Dar nu ţi-e dor

Să trăieşti oare?

Ai cunoscut iubirea în trecut

Dar te-a lovit, te-a sfâşiat prea tare,

Şi-acuma fugi de ea cu disperare,

Prea te-a durut.

Iar eu, orbit de forţa mea nou căpătată,

Visând prinţi şi prinţese, castele şi zmei,

Nu m-am gândit deloc că poate nici nu vrei

Să fii salvată.

Tu ai intrat în visul meu uşor, tiptil,

Ferice, căci cu mine poţi iarăşi să trăieşti,

Şi eu, vrăjit, n-am înţeles că de fapt eşti

Doar un copil.

Curând a început să se destrame lumea toată,

Căci juramântul tău şi lipsa-ţi de credinţă,

Te-mpiedicau să vezi că este cu putinţă

Să mai trăieşti o dată.

Aşa încât balauri, zmei, răii care se gândeau la tine,

Tot ce-mi imaginam că mi te fură, toţi au dispărut,

Iar mie nu mi-a mai rămas decât să lupt

Cu demonii din mine.

Şi săptămâni întregi am fost pierdut, debil,

La întunericul cel mai adânc din mine m-am răstit:

“Cum am putut să fiu atât de prost, de m-am îndrăgostit

De un copil?”.

Acel ceva, pe care toţi bărbaţii l-au dorit

Nu l–am văzut. Tentaţia facută pentru zei,

I-am spus că n-o poftesc. Cu trupul ei

Nu m-a vrăjit.

Mai mult, cu mintea ei necoaptă m-a rănit,

Jignindu-mi neamul românesc cel sfânt,

Tot ce am mai de preţ pe-acest pământ.

Atunci, cu ce m-a cucerit?

Cu sufletul. Căci n-am văzut ca ea.

Atâta puritate în lume n-a-ncăput.

Iar eu, după ce înger am văzut

Să mor aş vrea.

Căci nu pot să găsesc mai mult. Mă-nchin

Ştiind ce mare e norocul pe care l-am avut,

Că-n viaţa mea cea scurtă, eu te-am cunoscut

Suflet sublim.

Nu eşti aici. Şi mă gândesc ce-ar fi să vii,

Dar gândul cade secerat, murind prosteşte,

Căci in afar’ de suflet, nimic nu ne uneşte.

Cândva, poate-ai să fii…

(Pseudo-)oameni, false(,) atitudini

“Sa ne ferim de a vesti adevarul celor ce nu sunt in stare sa-l asculte.” – J. J. Rousseau

Omenirea intreaga trebuie sa inteleaga ca faptele fiecarui individ, precum si cele ale tuturor, luati ca un intreg, au niste consecinte. Chiar daca mintea noastra nu le poate prevedea, chiar daca lucrurile nu sunt atat de vizibile si de evidente, asta nu inseamna ca nu se intampla. Mai devreme, sau mai tarziu...

Oamenii simt si cred cam ca acei copii din banc… Intr-o scoala catolica, in sala de mese, la iesire, era pus desertul. Copiii terminau masa, ieseau si isi lua fiecare cate un mar dintr-un cosulet, pe care era pus un biletel: “Luati numai cate un mar, Dumnezeu vegheaza.”. Al doilea cosulet era cu bomboane, iar pe el, o mana de copil scrisese: “Bomboane puteti lua cate vreti, Dumnezeu pazeste merele.”.

E curios cum de omul, cu mintea sa scurta si experienta atat de limitata, are pretentia de a-L intelege pe Creator. De ce X are atat de multi bani, fura in continuare de la ceilalti si nu este pedepsit... De ce Y are atata succes, desi nu munceste mai mult ca mine... De ce Z are o familie, copii, desi nu si-a dorit asta niciodata si nici acum nu-l intereseaza foarte mult, iar eu, care imi doresc, nu am nimic? Concluzia: Dumnezeu e un tampit, nu stie a socoti lucrurile, este nedrept. Corolar: eu sunt mai destept si mai intelept decat Dumnezeu!

Oameni care nu stiu cum functioneaza nimic din jurul lor, oameni ignoranti, limitati, a caror singura preocupare este legata de imediat, de potol gretos si masini straine, judeca aspru ceea ce vad in jur. Ei nu inteleg cum functioneaza becul sau broasca de la usa, dar au pretentia de a cuprinde misterele vietii. Filozofia de viata a celor multi si prosti: daca eu nu stiu – si in 99% din cazuri ei nu stiu NIMIC DESPRE NIMIC – sau un inteleg, inseamna ca nu exista! Nu mai stiu cine spunea: Oamenii se tem de ceea ce nu pot intelege si urasc ceea ce nu pot cuceri!

In conceptia acestor maimute incomplet evoluate, Dumnezeu nu exista. Daca EL ar exista, lumea ar arata altfel: ar fi “dreapta”. Prin urmare, acesti pseudo-oameni nu dau socoteala nimanui pentru faptele lor. Asta inseamna ca lumea e dominata de haos, de aleatoriu. Putem face orice, pentru ca nimic nu conteaza. De ce spun asta? Pai cum sa conteze ceva, orice ar fi acel ceva, daca nu exista lege? Daca nu exista o lege care sa guverneze lucrurile, inseamna ca nu exista un determinism previzibil, functional. Intr-un sistem ordonat, daca faci ceva, ai idee ce rezulta de acolo. Exista o logica, un sens. Spre exemplu, in lumea noastra fizica, daca te dai cu capul de perete, peretele va reactiona cu o forta egala, dar in sens invers si sunt sanse mari sa ramai fara capatana. In acelasi sistem ordonat de niste reguli, asta s-ar putea sa conteze... Pe de alta parte, intr-un sistem dominat de haos, nu exista nimic. Poate rezulta orice din orice, fara regula. Da-te cu capul de perete si nu stii ce se intampla, poate vei avea orgasm si vei deveni stapanul Universului!

Oare Universul, dincolo de ceea ce cunoastem noi, isi “traieste” existenta in haos? Si noi, oamenii, stim tot despre tot? Oare nu cumva exista legi petru ceea ce inca nu stim ca exista? Tot ceea ce ne inconjoara se desfasoara intr-o ordine, asta e clar. Exista legi pentru toate stiintele, totul este incadrabil undeva. Nu e cumva normal sa banuim ca si restul lucrurilor inca necunoscute, se desfasoara tot dupa niste legi – oricare ar fi acestea? Pai este de bun-simt, cred eu, sa consideram ca si restul lucrurilor din Univers sunt guvernate de legi, asa precum sunt guvernate de legi cele putine cunoscute de noi.

Exista ordine! Exista Lege! Acesta este, probabil, singurul adevar universal absolut. Ca o consecinta, putem sa consideram ca faptele noastre, vorbele, gandurile noastre vor avea niste consecinte. Este in legea firii sa fie astfel. Deci, daca nu avem reflexul de a face, gandi si simti bine, ar trebui sa o facem – cel putin – de frica. Universul, Dumnezeu, sta cu o ghioaga deasupra capetelor noastre si ne pocneste peste ceafa de fiecare data cand facem, gandim sau simtim prost. Viata ne da semnale firesti, discrete la inceput, apoi din ce in ce mai ferme, odata cu indepartearea noastra de calea cea dreapta. E ca pe sosea, cand parasesti carosabilul: intai cauciucurile iau contact cu vibratoarele de pe margine si masina incepe sa se scuture, apoi iei pietrele de pe margine si masina scartaie din toate incheieturile. Abia dupa ce toate aceste etape s-au desfasurat, intri in sant si risti sa mori. Daca tii cont de ele, redresezi traiectoria masinii si scapi. Nu tii cont de ele? Adio...

Exista Lege? Prin urmare, rau faci, rau gasesti... “Pentru ca raul sa triumfe, este de-ajuns ca cei buni sa stea deoparte”... nu mai stiu cine a spus asta, dar sper sa fie suficient ca am pus ghilimelele. A face rau nu inseamna neaparat a distruge cu mana ta, pasivitatea este la fel de grava. Ea inseamna complicitate la rau. Dan Puric spunea: “Blesteama Demonul!”. Elimina raul! Denunta-l! Nu sta pasiv, caci totul incepe de la mic la mare. Tolereaza acum un rau mic si el va face pui. Raul se strecoara in “doze homeopate” (DanPuric), este mult mai usor sa-l accepti in doze mici, decat sa-l accepti in forma sa brutala, evidenta. Exista multi oameni care refuza raul in forma consistenta. Le este relativ usor sa-l identifice si reactioneaza in consecinta. Insa sunt extrem de multi cei care accepta raul mic... si odata acceptat, ajung sa traiasca cu el, sa se obisnuiasca cu ideea ca raul e normal. Raul mic ajunge sa faca parte din viata lor. El creste, se inmulteste, se obrazniceste si ajunge sa le domine simturile. Apoi... sunt pierduti.

Sa nu traiesti cu impresia ca ceea ce faci, gandesti, vorbesti si iti doresti, nu are urmari! Sa nu traiesti cu impresia ca esti singur pe lume si ca cei din jur nu conteaza, ca poti trece neobservat! Este o greseala colosala si, mai devreme sau mai tarziu, vei constata asta pe propria-ti piele. Crezi ca existenta ta e o mica intamplare? Da-te cu capul de perete si vei afla!