duminică, 13 septembrie 2009

Highway to Hell

„Cata lume si niciun om!” - Esop

Statea in mijlocul drumului, uitandu-se in jur cu mirare, oftand parca din cand in cand. Langa el era o punga de plastic plina cu ceva, iar asta imi dadea speranta ca nu era singur, ci ca avea stapan. Am o strangere de inima cand vad lucruri atat de triste. Nu ma pot abtine sa nu gandesc: ce-o fi in mintea si in sufletul lui? Ce poate gandi si simti un catel in varsta de doua saptamani? Ce s-o petrece cu el, cum percepe lumea din jur, cum curge viata prin ghemul ala de blana? Sentimentul de vina ma cuprinde ca o apasare uriasa, ma domina intr-un mod incontrolabil. Am o datorie fata de cel de langa mine, care are nevoie de ajutor... nu pot sa fac mare lucru, unde sa duc cainele asta? Imi alung greutatea de pe suflet si merg mai departe, incercand sa ma linistesc. Ii intorc spatele.

Il citeam deunazi pe un nene care a luat premiul Nobel pentru medicina si fiziologie. Tipul explica cauzele nesimtirii deja proverbiale din toate marile metropole. Se pare ca suprapopularea este principala cauza. Ea genereaza un sentiment de anxietate, de frica continua a individului. Orasul ii invadeaza simturile permanent cu mii de stimuli, astfel incat, treptat, isi pierde capacitatea de perceptie. Dezorientat, fara capacitate de perceptie si fara repere, fara intimitate, isi pierde si individualitatea. Prin urmare, individul dispare si se topeste in masa amorfa a populatiei. Partea proasta este ca nici nu constientizeaza acest proces, el e incapabil sa mai simta ceva.

Sistemul de valori occidental, utilitarismul ce genereaza goana patologica dupa bani si recunoastere, obliga individul sa alerge constant dupa acumularea de bunuri, astfel incat banii devin din mijloc un scop in sine. Competitia permanenta il face sa se teama ca nu va face destul si la timp, viata devine o cursa contra cronometru, el isi pierde reperele si nu mai stie de unde a plecat si incotro se indreapta. „Agitatia plina de frica si frica agitata isi au rolul lor in a-l vaduvi pe om de calitatile lui esentiale. Una dintre aceste calitati este reflectia...” (Konrad Lorenz – „Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate”).
Timpul... aici sa fie cheia desteptarii noastre? Sa fie de ajuns acel moment de introspectie pentru a invata mai multe despre noi si despre lumea din jur? E monumentala istorioara lui Dan Puric, in care povesteste cum mergea foarte grabit pe strada, intr-un Bucuresti cenusiu, mohorat. La un moment dat, o babuta de la tara il opreste si il intreaba: „Nu va suparati, ce scrie acolo... Fast Fod...”... Asta, alarmat si tulburat ca cineva ii manca secundele pretioase, se rasteste la baba: „Fast Food, mamaie, asa se citeste! Inseamna sa mananci repede!”. Babuta, consternata, surprinsa de avalansa de cuvinte si de tonul tanarului isteric, mai apuca sa baiguie: „Dar de ce, maica?”...
Baba are dreptate! De ce nu mai avem timp sa mancam? E normal? De cand nu mai avem timp? De ce nu gasim ragaz sa mancam, sa gandim, sa vorbim frumos, sa simtim, sa traim? De ce nu ne facem timp nici macar pentru lucrurile care conteaza cu adevarat: familie, prieteni, nici macar pentru noi insine? Lumea ar fi mai buna, mult mai buna, daca am avea alte prioritati, daca am gasi timp pentru viata, atat... Am ajuns sa nu avem timp sa traim, principala activitate devenind graba in sine. Ce faci? Ma grabesc!
De ce nu sta omul contemporan cu sine insusi? De ce refuza contactul cu propria persoana? Probabil pentru ca nu i-ar placea ce ar gasi autoanalizandu-se. Poate fi periculos sa te privesti cu atentie. In viitor, spoturile publicitare se vor incheia cu avertismentul: „Oglinzile dauneaza grav sanatatii!”. Ele au prostul obicei de a arata lucrurile asa cum sunt. Punem pariu ca in maximum 50 de ani o sa inventeze astia o oglinda mincinoasa? Scumpa, extrem de scumpa, dar foarte utila... Oare de ce ne dispretuim atat de mult? Oare de ce suntem dezgustati de noi insine? Nu ar fi mai simplu sa schimbam ceva, decat sa ne intoarcem spatele si sa continuam in directia gresita? Introspectia ar rezolva multe din problemele fiecaruia, dar din pacate este un proces foarte dureros. Cine scoate cu bucurie la suprafata tot gunoiul din adancurile fiintei sale? Asa ceva nu se face fara protectie, fata a-ti asigura conditiile minime de siguranta. Din fericire, ele sunt la indemana oricui. Cel mai mare filozof sceptic al secolului XX, Emil Cioran, explica: „Singuratatea fara Dumnezeu este nebunie curata.”. Iata cum gandea un om care s-a certat de atatea ori cu Divinitatea...
Ma gandesc ca trebuie sa existe o pornire naturala in fiecare individ sanatos: sunt momente in care simte nevoia sa faca curat in viata lui, in gandurile lui. Iti trebuie un curaj nebun sa admiti niste lucruri, chiar daca numai in sinea ta: tu cu tine. De obicei, motivatiile si explicatiile angoaselor si necazurilor fiecaruia sunt cautate, din pacate, in afara: se da vina pe celalalt, se fac cumparaturi, se fac excese de orice fel. Astfel, in loc sa se identifice raul si sa fie eliminat, acesta se inmulteste, se extinde. In locul unei pauze, in locul unui moment de liniste care ar putea aduce echilibrul, individul prefera accelerarea desfasurarii evenimentelor. Complet ridicol! E ca si cum am fi la volan intr-o situatie deosebit de periculoasa, pe cale sa pierdem controlul masinii. In loc sa incetinim sau chiar sa tragem pe dreapta, noi am accelera si am continua nebunia. Raspunsul trebuie sa fie altul: cred ca profilaxia ar cuprinde obligativitatea ca individul sa se opreasca si, pur si simplu, sa se gandeasca. Tot Cioran observa: „Niciun gand nu se naste in mers; de aceea, imobilitatea orizontala este conditia indispensabila a meditatiei... Istoria este un rezultat al verticalei, precum neantul al orizontalei.”.
Goana asta necontrolata prin viata trebuie sa inceteze. Este ciudat cum oamenii pot fi amendati pentru ca depasesc viteza legala pe o sosea, dar sunt uneori rasplatiti de societate pentru ca, precum Fat-Frumos, isi traiesc vietile intr-un an cat altii in zece. Cred ca ar trebui sa se stabileasca legi care sa impuna restrictii de viteza in viata fiecaruia. Imaginati-va ca ar exista o lege care i-ar obliga pe cei care calca pe cadavre, sa-i si ingroape! Categoric, i-ar incetini considerabil... In art. 6, alin. 3 din Legea 378/2009 – Legea cadavrelor, se spune, negru pe alb, ca „este obligat ca acesta sa impace, prin vorbe bune, compensatii financiare si alte cai, stabilite prin legi speciale, pe toti cei pe care i-a afectat intr-un mod negativ, in timpul ascensiunii sale nemeritate.”.
Nu se stie daca si cand vom mai avea privilegiul de a ne plimba oasele pe planeta asta perfecta. Ar fi pacat sa nu ne bucuram de viata asta, asa cum e ea, sa nu o cinstim asa cum merita. Ea este un vin nobil care se degusta intr-un anume mod, aproape ritualic, iar majoritatea o dam pe gat ca pe Coca-Cola. Cred ca ar trebui sa chibzuim un pic inainte de a merge mai departe.

P.S. A doua zi am vazut cainele in posesia a patru puradei care cerseau cu el in brate. Deci si el si punga aveau un proprietar. Am scapat, pot continua sa fiu nesimtit.

Un comentariu:

  1. ....suntem asa de lasi incat nu vrem sa evaluam in mod corect nici macar lucrurile care ne dauneaza noua personal si celor din jurul nostru insa ne consideram destepti cand evaluam, criticam si judecam ceea ce fac altii. Sfarsitul fiecaruia (al umanitatii la final) este datorat lacomiei care urca la cote incredibile zi dupa zi...oare unde vom sfarsi? :|

    RăspundețiȘtergere