Speranţă

Nu eşti aici. Sau cel puţin nu cred…

Aş fi simţit a ta fiinţă blândă,

Căci doar gândind la tine, sufletul îmi cântă

Şi capul rău mi-l pierd.

De mii de ori ai fost insă aici, copil nebun,

Cu vorba ta puţină, măsurată,

Lumea mea mică preschimbând-o toată,

Făcându-mă mai bun.

Zâmbindu-mi tristă, mi-ai spus ce te doare,

De ce nu creşti, că sufletul tău pur

Nu poate exista de nu-i lumină-n jur,

Precum o floare.

Nu mai văzusem inimă aşa curată

La niciun om, toţi suflete pustii.

Iar tu, Lumină, m-ai făcut să-nvii,

Să sper de-odată!

Am prins puteri de nu credeam că sunt

Pe lume oameni ca să duc-atâta, poate zei,

Şi-apoi, zâmbind, credeam că-s peste ei,

Că pot mai mult!

Mi-ai spus de el că-i un copil mai mare.

Simpluţ, prostuţ, te-a cucerit întâmplător.

Acum eşti liniştită lânga el. Dar nu ţi-e dor

Să trăieşti oare?

Ai cunoscut iubirea în trecut

Dar te-a lovit, te-a sfâşiat prea tare,

Şi-acuma fugi de ea cu disperare,

Prea te-a durut.

Iar eu, orbit de forţa mea nou căpătată,

Visând prinţi şi prinţese, castele şi zmei,

Nu m-am gândit deloc că poate nici nu vrei

Să fii salvată.

Tu ai intrat în visul meu uşor, tiptil,

Ferice, căci cu mine poţi iarăşi să trăieşti,

Şi eu, vrăjit, n-am înţeles că de fapt eşti

Doar un copil.

Curând a început să se destrame lumea toată,

Căci juramântul tău şi lipsa-ţi de credinţă,

Te-mpiedicau să vezi că este cu putinţă

Să mai trăieşti o dată.

Aşa încât balauri, zmei, răii care se gândeau la tine,

Tot ce-mi imaginam că mi te fură, toţi au dispărut,

Iar mie nu mi-a mai rămas decât să lupt

Cu demonii din mine.

Şi săptămâni întregi am fost pierdut, debil,

La întunericul cel mai adânc din mine m-am răstit:

“Cum am putut să fiu atât de prost, de m-am îndrăgostit

De un copil?”.

Acel ceva, pe care toţi bărbaţii l-au dorit

Nu l–am văzut. Tentaţia facută pentru zei,

I-am spus că n-o poftesc. Cu trupul ei

Nu m-a vrăjit.

Mai mult, cu mintea ei necoaptă m-a rănit,

Jignindu-mi neamul românesc cel sfânt,

Tot ce am mai de preţ pe-acest pământ.

Atunci, cu ce m-a cucerit?

Cu sufletul. Căci n-am văzut ca ea.

Atâta puritate în lume n-a-ncăput.

Iar eu, după ce înger am văzut

Să mor aş vrea.

Căci nu pot să găsesc mai mult. Mă-nchin

Ştiind ce mare e norocul pe care l-am avut,

Că-n viaţa mea cea scurtă, eu te-am cunoscut

Suflet sublim.

Nu eşti aici. Şi mă gândesc ce-ar fi să vii,

Dar gândul cade secerat, murind prosteşte,

Căci in afar’ de suflet, nimic nu ne uneşte.

Cândva, poate-ai să fii…